Multumiri

Cu o întârziere mai mare decât mi-aş fi dorit, de azi m-am "mutat" pe www.bratescu.ro.
Sper ca în zilele următoare să reuşesc să adaug noi elemente "tehnice" care împreună cu postările periodice să-l facă cât mai interesant. Vreau să mulţumesc în acelaşi timp tuturor acelor care au intrat pe blog-ul meu şi au avut curiozitatea să afle opiniile mele despre ce se întâmplă în viaţa politică românească. Aştept în continuare reacţii şi comentarii la textele publicate.

Comisarul Colombo în acţiune ?

Vreau să recunosc mai întâi că titlul de mai sus mi-a fost sugerat de o emisiune televizată de aseară în care se discuta despre cine altul decât iubitul nostru conducător şi dragostea lui faţă de justiţia română.
Poate cei mai tineri nu au vazut filmele cu simpaticul comisar Colombo asa ca am sa spun câteva cuvinte despre el. În primul rând trebuie spus că era un adevărat cavaler al dreptăţii, o formă modernă a celebrului Sherlock Holmes care în ciuda aparenţei sale de tâmpiţel, reuşea după mai multe întrebări, cîteva ţigări fumate şi stinse într-un târziu pe unde apuca, să dezlege marile mistere. Dacă la asta mai adăugăm ţinuta neglijentă, părul răsculat, privirea dintr-o parte obţinem o imagine care seamănă destul de mult cu aceea a preşedintelui Traian Băsescu. Dacă avem în vedere noua declaraţie a lui Traian Băsescu, făcută la C.S.M. despre cum discută el cu soţia despre justiţiei româneşti, la fel ca acelaşi comisar, nu putem decât să observăm paleta largă a conversaţiilor care pot avea loc între un om important din stat şi soţia acestuia. Noi credeam că dânsul discută doar despre "impertinenţa" ziariştilor catalogaţi într-un fel sau altul.

In altă ordine de idei am văzut cu toţii cum preşedintele nu a fost deranjat de alegerea în funcţia de preşedinte a CSM a judecatoarei Lidia Barbulescu, protejată a Rodicăi Stănoiu şi care s-a remarcat în 2005 prin intervenţia în calitate de membru al Comisiei de legislaţie a CSM, pentru modificarea regulamentului examenului de capacitate in magistratura. Motivul intervenţiei era înscreirea la examenul amintit a fiicei sale. Mama grijulie ceruse eliminarea din examen a disciplinei de drept civil, la care fiica sa nu era pregatita suficient. De data asta neobositul nostru Colombo nu a mai fost îngrijorat de " percepţia publică" asupra unei persoane controversate. Nu ştim dacă Traian Băsescu a avut vreun rol în această alegere numai că ştiindu-i stilul, ne-am fi aşteptat să facă măcar un scurt comentariu pe baza celor amintite mai sus. Am ajuns să ne mirăm când preşedintele respectă o decizie luată de alţii şi nu mai face "recomandări" ca în cazul alegerii fostului preşedinte al CSM, Pandrea. Veselia lui Colombo de pe malul Dâmboviţei mai poate fi interpretată în legătură şi cu absenţa de la aceste alegeri a unuia din adversarii săi cei mai puternici de azi şi anume Norica Nicolai. În absenţa ministrului nominalizat al justiţiei, Traian Băsescu a mai avut o bucurie şi anume aceea de a se auzi vorbind singur în public. Trebuie să spunem că aici desoebirile dintre cei doi Colombo sunt foarte mari. Primul, cel din filme, vorbea destul de puţin, ştia să " asculte" pe cei din jur dar şi mai mult rezultatele pozitive ale muncii sale le vedeau toţi.Cel de pe malul Dâmboviţei vorbeşte mult, râde enorm, gesticulează mai nou la fel de mult iar rezultatele muncii sale pot fi numărate cu un abac.

Până unde sau până când?

Încă de când a început războiul personal al lui Traian Băsescu împotriva guvernului Tăriceanu, m-am întrebat până unde poate ajunge acest conflict şi mai ales cât poate dura. Am crezut că anul 2007 fiind primul an al integrării României în U.E., toată clasa politică şi deci şi locatarul de la Cotroceni va înţelege că România trebuie să transmită în exterior imaginea unei ţări stabile politic şi economic. Nu a fost din păcate aşa. Am zis apoi că după avertismentele venite din afară, preşedintele va înţelege că trebuie să se abţină de a mai fi în acelaşi timp şi arbitru şi jucător. Am crezut că după ironia de prost gust făcută la TVR, cred, chiar în seara anului nou, la adresa analiştilor politici va fi ultimul gest de răutate inutilă comis de preşedinte. Nu a fost aşa, din păcate.
După ce l-a bombardat pe Tudor Chiuariu până a demisionat , a întârziat nepermis de mult să se pronunţe în legatură cu nominalizarea premierului pentru portofoliul de la justiţie iar când a făcut-o, a invocat un argument stupid pentru a nu o recunoaşte.
Să le luăm pe rând. In condiţiile în care România are nişte probleme interne legate de justiţie şi când spun asta mă gândesc la cele doua coduri dar şi una în privinţa relaţiei cu UE, Traian Băsescu a întârziat nepermis de mult să se pronunţe asupra Noricăi Nicolai.Dacă apreciază aşa de mult importanţa justiţiei, cum spune, preşedintele trebuia să dea un răspuns în câteva zile şi nu după o lună .Dacă la asta mai adăugăm şi faptul că argumentul legat de povestea cartelei din Senat se ştia de mult ne dăm seama că la mijloc a fost de fapt altceva. De la primul om în stat ne-am fi aşteptat ca deciziile sale să nu fie luate pe seama unei presupuse percepţii a populaţiei asupra poveştii amintite. Ne gândim ce ar zice preşedintele dacă presa mult hulită de el ar face o analiză asupra percepţiei populaţiei referitoare la casa din Mihăileanu sau la alte probleme spinoase. Aşa cum spuneam zilele trecute pe blog sunt câteva sintagme pe care unii tovarăşi din spaţiul public românesc le invocă, iar alături de " simplu cetatean" se află şi cea de "opinie publică" la care apelează acum preşedintele.
Dincolo de aceste consideraţii rămâne întrebarea - de ce a refuzat Traian Basescu să accepte numirea Noricăi Nicolai? Noi credem că s-a întâmplat asta pentru că:
-este membră PNL
- nu mai poate spune despre dânsa că nu are experienţă după câţi ani de practică juridică are
- este una din cele mai dure femei din viaţa politică românească
- l-a criticat de multe ori pe Traian Basescu

Toate acestea le cunoştea bine preşedintele de mult şi atunci oare de ce a amânat să ne spună şi nouă oficial părerea dânsului?
Ştiu că ce voi spune acum e o speculaţie dar măcar o întrebare pot să formulez : e o simplă coincidenţă oare faptul că refuzul preşedintelui apare exact în ziua dezvăluirii siroposoasei discuţii dintre Hayssam şi procurorul care din anchetatorul său a devenit eliberatorul şi protectorul său în acelaşi timp? Preşedintele a reuşit dacă nu să schimbe agenda publică pentru câteva zile să o complice prin gestul său, şi astfel în loc să vorbim despre responsabilitatea anumitor domni în toată povestea legată de Omar Hayssam care demonstează prin conversaţia avută dispreţul pe care îl are faţă de oficialii statului român, discutăm mai mult despre Norica Nicolai. Bună mişcare. Ceea ce sper este ca premierul să iasă din nou şi din această noua mutare de şah aşa cum a făcut şi în cazul Ungureanu-SIE.
Intrebarea de final este până unde şi mai ales până când mai poate continua jocul acesta de şah al preşedintelui ?

Pentru o corecta informare

Din pacate situatia de la Institutul A.D.Xenopol se degradeaza tot mai mult iar domnul director Zub apeleaza la diferite persoane pentru a comite texte impotriva tinerilor sai colegi.Am hotarit impreuna cu prietenii mei "derbedei" , "mafioti" , astea sint doar doua din apelativele folosite de dinsul la adresa noastra să ne diversificam si noi mijloacele de comunicare cu lumea. Cei care doresc sa vada care a fost evolutia conflictului din institutia amintita, ce argumente am avut noi si cum am actionat dar si cum s-a comportat domnul director in tot acest timp, sint rugati sa intre pe noua adresa a blogului nostru
http://tinerixenopol.wordpress.com/
Ceea ce gasiti acum pe blogul nostru e doar o parte din "documentatia" strinsa.In cel mai scurt timp veti gasi toate actele si textele redactate despre un conflict pe care nu noi tinerii ni l-am dorit.
Va multumesc.

Mare surpriza?

Pentru ca aparitia noului meu site va mai dura putin,vreau sa va impartasesc citeva impresii despre "marea" surpriza anuntata ieri de senatorul Dan Cirlan in privinta retragerii sale in favoarea profesorului Dumitru Oprea.

Vreau sa spun de la inceput ca acest anunt nu ar trebui sa fie o surpriza pentru cei interesati de viata politica ieseana. Mai intii trebuie sa spunem ca profesorul Oprea a fost unul dintre cei mai inversunati "adversari" ai ideii ca Dan Cirlan , sa candideze la primarie din partea PNL in anul 2004. Acesta a fost rostul sustinerii pe care rectorul Univeristatii Cuza a acordat-o pe rind doamnei Gavrila si apoi domnului Berdan pentru postura de candidat la primaria orasului din partea PNL. Daca la aceasta situatie mai adaugam si repetatele declaratii ale profesorului Oprea in privinta intentiei sale de a candida la primarie, ne putem da usor seama ca prelungirea situatiei in care un partid fie el si de dimensiunea PD-L ar fi avut doi candidati nu putea decit sa duca la inducerea unei tensiuni tot mai mari.

Chiar daca senatorul Cirlan prezinta anuntul sau din vara in privinta unei noi candidaturi la primarie ca o dovada a maturitatii formatiunii politice pe care o conduce, in realitate el era expresia crizei de personalitati capabile sa isi asume un asemenea rol din partea P.D. Facind acel anunt , Dan Cirlan a mutat o piesa pe tabla de sah. Exprimindu-si intentia de a candida, senatorul democrat a deschis practic calea tututor negocierilor cu diferitii parteneri politici ieseni. Ideea fuziunii cu PLD era pe piata politica din vara , la fel ca si ideea candidaturii lui Dumitru Oprea la primarie iar din acel moment dinsul devenea primul om politic care trebuia sa "vina" la negocieri. Fuziunea produsa rapid a surprins nu doar pe membrii simpli ci si pe lideri importanti de la Bucuresti numai ca, senatorul Cirlan avea deja " cartile " facute. Ce-si putea oare dori Dan Cirlan mai mult decit ca fostul "adversar" sa vina sa discute cu el despre candidatura la Primarie? Cind pentru buna intelegere se mai intervine si de la Bucuresti, trebuie sa fi fost de-a dreptul fericit. Celor care cred ca senatorul democrat s-a sacrificat pentru proiectul marelui PD-L, le aduc aminte ca in 2004 dupa ce a pierdut competitia din PNL, a preferat sa plece din PNL unde avea numerosi sustinatori si care era cotat in sondaje cu un scor mai mare decit PSD-ul aflat la guvernare, si a preferat sa mearga intr-o formatiune afectata serios de plecarea presedintelui organizatiei judetene( Mihai Baciu) si de contraperformatele lui Eugen Vasiliu.

Miscarea de ieri a lui Dan Cirlan este cu siguranta una inteligenta. A evitat o confruntare cu liderii de la Bucuresti, unde gurile rele spun ca nu are deloc o mare sustinere, in schimb daca domnul Oprea cistiga primaria se va spune ca un merit deosebit are si dinsul, iar daca rectorul va pierde , pozitia senatorului, aflat probabil dupa alegeri pe scaunul de presedinte de consiliu judetean va fi deosebit de puternica nu doar in propriul partid ci si la nivelul scenei politice iesene.
Inchei prin a-mi exprima nedumerirea asupra surprizei manifestate de unii asupra anuntului facut ieri de Dan Cirlan.

O noua adresa

La multi ani.
Asa cum am anuntat la sfirsitul anului trecut in curind ne vom vedea pe o noua adresa. Ea va fi, dupa o consultare cu un tinar prieten, bratescu.ro.
Va multumesc.

La multi ani si multumiri

Pentru ca nu am terminat inca pregatirile pentru seara asta, renunt la bilantul politic pe care ar fi trebuit sa il fac astazi.Promit insa ca incepind cu 5 sau 6 ianuarie cind voi reveni, intr-un format sper mai interesant si pe o noua adresa , probabil, liviubratescu.ro, sa realizez lucrul acesta cit se poate de serios.
Multumesc acum la sfirsit de an tuturor celor care au intrat pe acest blog si au avut rabdare sa citeasca postarile mele, pe care sper sa le fi gasit interesante.
Va doresc un an mai bun , sanatate si tot ce va doriti sa vi se indeplineasca.
Sa fiti inspirati in 2008.
La multi ani.

60 de ani

In prag de sfirsit de an, stiu bine ca nu mai este timp pentru reflectii si mai ales dupa un an atit de agitat precum cel care se incheie miine. Cu toate astea indraznesc sa scriu citeva rinduri in jurul unui eveniment despre care ar trebui sa vorbim astazi, macar din perspectiva faptului ca a avut drept consecinta principala instaurarea pentru 42 de ani a regimului comunist. Ma refer evident la indepartarea monarhiei si la actul de abdicare fortata a regelui Mihai din 30 decembrie 1947.
Daca m-a frapat ceva in primele luni dupa revolutie la viata politica, atunci a fost cu siguranta ura impotriva fostilor detinuti politici si lideri ai partidelor istorice reaparute, a liderilor emanati ai revolutiei dar si adversiunea nedisimulata a acestora impotriva monarhiei si a regelui Mihai. Aparatul de propaganda a functionat perfect cind a fost vorba de imprastierea in electoratul roman a povestilor comuniste despre exploatarea taranilor de catre taranisti si liberali dar si despre vagoanele de tren incarcate cu aur luate de regele Mihai la plecare.Am fost marcat atunci de faptul ca in acelasi timp cu violenta manifestata de Ion Iliescu si tovarasii sai impotriva venirii regelui in tara ca cetatean roman, acesta din urma dorea cu disperare aproape sa isi revada tara si locurile de care il legau atitea amintiri. Primirea care i s-a facut regelui in zilele de Paste in 1992 a fost un semnal de alarma pentru regimul neocomunist al lui Ion Iliescu asupra faptului ca romanii ar putea sa isi aleaga un alt idol, iar el sa piarda puterea. A trebuit sa se produca o schimbare de regim politic in Romania pentru ca tara sa intre in normalitate iar regele sa isi capete un drept pierdut in urma cu 60 de ani.Implicarea regelui in campania, din anii 1996-2000, de convingere a statelor Nato asupra necesitatii includerii Romaniei in tratatul nord-atlantic a fost cu siguranta o lectie oferita tuturor celor care au impiedicat revenirea lui in tara. Chiar daca multi l-au criticat pentru asocierea in plan de imagine cu Iliescu din anii 2000-2004, acceptind sa apara alturi de acesta, el a demonstrat astfel ca stie sa ierte si mai ales sa fie deasupra luptelor politice.
Am privit de la inceput cu simpatie institutia monarhica, pentru ca stiam contributia pe care a avut-o la dezvoltarea Romaniei dar si pe regele Mihai pentru modul sau decent de a se manifesta in public. Tulburarile din Romania ultimilor ani, instabilitatea politica, lipsa de obiectivitate fata de actorii politici importanti a institutiei prezidentiale, ma fac sa ma intreb daca viata politica din Romania nu ar fi mai linistita si mai productiva, intr-un regim monarhic. Nu am o parere clar formulata in acest moment dar cred ca daca tot am intrat in era referendumurilor ar trebui sa facem unul si pe aceasta tema.

Dinozaurii

Daca la revolutie am crezut ca am scapat de comunism si de reprezentantii sai, dupa citiva ani am capatat senzatia ca ne-am pricopsit cu o noua specie de oameni: dinozaurii.Cine sint dinouzaurii si unde traiesc ei? Locul lor de geneza si dezvoltare a fost regimul comunist. Din diferite motive subiective si obiective nu au putut evolua decit pina la o anumita etapa. Dupa 89 tocmai de acest fapt se vor folosi pentru a se prezenta drept dizidenti si victime ale lui Nicolae Ceausescu desi demonstrasera o capacitate foarte buna de supravietuire, integrindu-se perfect in structurile comuniste. Pentru ei, revolutia a fost momentul oportun si asteptat in vederea manifestarii depline."Acum e momentul" au zis probabil cel mai multi dintre ei. Fara prea multe realizari profesionale inainte de 89, cei mai multi dintre ei au dovedit in anii ce au urmat, o capacitate extraordinara de a profita de noul context. Cum insa regulile jocului nu s-au schimbat decit la suprafata, talentul lor " combinator", vorba unui lider liberal, a fost vizbil.Prezenta lor in structurile economice , politice si culturale a facut sa se creada ca orice operatiune de deratizare incercata prin actiuni de tipul Proclamatiei de la Timisoara sa para absolut inutile. Legati printr-un trecut comun ei au demonstrat in toti acesti ani o solidaritate deosebita. Ea a fost intarita si printr-o spaima comuna si anume, eventuala descoperire a colaborarii lor cu fosta securitate motiv pentru care fie au blocat din pozitiile pe care le aveau desfasurarea cercetarilor CNSAS, fie au trecut in derizoriu in interventiile lor publice munca efectuata de aceasta institutie.
Daca in economie au reusit sa profite de pozitiile cheie detinute la nivelul unor structuri economice, desfasurindu-si in paralel cu activiatea " la stat" frumoase afaceri private si contribuind din plin la falimentul unor intreprinderi, in mediul politic actiunile lor ar fi putut fi considerate comice daca gesturile si deciziile luate nu ne-ar fi afectat atit de mult viata. Buni cunoscatori ai starilor existente la nivelul opiniei publice, ei au reusit sa navigheze cu talent dintr-un partid in altul, intr-un total dispret fata de alegatori, si fara a putea prezenta sincer macar un proiect politic pe care l-au dus la capat si care sa fi generat efecte pozitive nu doar pentru ei ci si pentru intraga comunitate care l-a ales.
Mediul cultural , universitar, academic are si el dinozaurii sai. Unele din elementele caracteristice, celor de mai sus, sint valabile si in cazul lor. Dupa ce ani de zile au hibernat profitind de o anumita inertie a strcuturilor, faptul ca de citiva ani incep sa apara sume importante de bani si aici, pare sa-i fi activat brusc. Nonsalanta pe care o manifesta atunci, cind se pune problema unei retrageri onorabile arata ca mai au un element comun cu dinozaurii de mai sus, si anume dorinta de a avea cit mai multi bani fara a tine cont in vreun fel de ceilalti.Bine integrati in noul sistem , dinozaurii din Romania au un singur adversar declarat sau nu, tinerii. Pentru ca deruta in opinia publica sa fie si mai mare, dinozaurii nu au pregetat nici un efort pentru a aduce linga ei niste frumosi reprodutnici cu virste ceva mai " fragede" decit au ei. In fata unei asemenea situatii, evident ca sentimentul dominant pe care il traim cei care nu facem parte din regnul amintit este disperarea iar intrebarea ce se mai poate face apare tot mai des. Pina la gasirea unui raspuns indemn pe toti cei care au citit rindurile de mai sus si care cred ca am gresit,sa se uite cu atentie in jurul lor pentru a vedea numarul mare al dinozaurilor.

Sa-l scoatem pe Gigi din birlog

Obişnuit să primească doar laude pentru activitatea depusă în palatul Rosnovanu, primarul oraşului Iaşi a refuzat recent o invitaţie din partea unei televiziuni locale care încerca să facă un bilanţ asupra modului în care a condus oraşul în ultimii patru ani. Trecând peste faptul că faţă de postul respectiv a mai avut atitudini ciudate, cum ar fi darea afară de la o conferinţă de presă a unor reporteri, atitudinea amintită este caracteristică pentru tipul de reacţie pe care Gheorghe Nicihita a înţeles să o aibă de-a lungul mandatului său faţă de presă. Deşi s-a prezentat în campania electorală ca un lider politic puternic actualul primar s-a demonstrat a fi unul din cei mai laşi oameni politici evitând chiar din timpul alegerilor, confruntările directe cu adversarii săi. După mai multe solicitări Nichita a acceptat pe ultima sută de metri o dezbatere cu reprezentantul PNL,Relu Fenechiu si cel al P.D., Dan Cirlan. Mandatul său în fruntea oraşului a început cu două falsuri. Primul a fost cel legat de modul in care a devenit mai întâi din simplu consilier viceprimar, apoi primar interimar pentru a avea o trambulină cât mai înaltă. Abuzul comis în această transformare poate fi demonstrat oricând de un jurist serios. Al doilea "fals" a fost evident în campanie când el se prezenta ca un bun manager, deci foarte bun pentru primărie, în condiţiiile în care societatea pe care o condusese până atunci R.A.J.A.C., se dovedise a fi una din cele mai slab manageriate regii din Iaşi.Talentul lui Nichita a constat în "preluarea" moştenirii lui Simirad şi prezentarea sa drept un continuator al politicii sale.Beneficiind şi de forţa aparatului de propagandă al P.S.D. el a reuşit să câştige relaxat fotoliul de primar. Treptat ieşenii au căpătat în ceea ce-l priveşte o imagine reală asupra"gospodarului " Nichita: transport local prost organizat si foarte scump, licitaţii controversate, drumuri care arată ca după război, lucrări precum cea din Piaţa Unirii care sunt o dovadă vie a felului în care a înţeles el şi cei din jurul său să se raporteze la banul public etc. Peste toate astea se adaugă întreţinerea unei echipe de fotbal din bugetele regiilor din oraş. Putem spune că relaxarea pe care o manifestă se datorează faptului că izolându-se în primărie ca într-un bârlog, primarul nu mai ştie cum arată oraşul pe care-l conduce. Din toate aceste motive dar şi faptului că refuză să vorbească cu alegătorii acetsui oraş, cred că sloganul unei campanii civice pentru anul 2008 ar fi " să-l scoatem pe Gigi din bârlog"
P.S.1 Pentru a nu fi acuzat de subiectivism voi încerca în zilele următoare să prezint cîteva date exemplificatoare asupra modului în care Gheorghe Nichita a administrat oraşul Iaşi.
P.S. 2 Dacă mâine nu apare ceva neprevăzut, şi fiind duminică, aş vrea să spun cîteva cuvinte despre un om a cărei situaţie pe mine ca tânăr m-a tulburat foarte tare: Constantin Bălăceanu Stolnici şi faţă de care am în prezent o mare problemă de raportare.

Nostalgie -jalnica

Chiar daca nu vrem sa recunoastem, cu totii sintem cuprinsi de multe ori de stari nostalgice.In general regretam trecerea rapida a timpului si ne gindim la vremuri in care eram ceva mai tineri. In astfel de momente utilizam foarte des formula " ce ar fo fost daca". Dincolo de normalitatea unor asemenea stari, luna decembrie ne aduce de mai multi ani sondaje, facute de case de marca in privinta sondarii opiniei publice,in care observam mentinerea unui numar important de concetateni intr-o admiratie parca vesnica fata de regimul lui Nicolae Ceausescu.
Anul integrarii europene a Romaniei a fost supus si el din nou unui asemenea " experiment",efectuat de aceasta data de Fundatia Soros. Tinind cont de faptul ca anul acesta a fost unul in care spectacolul politic a luat forma unui circ, iar dezbaterile serioase despre comunism, in ciuda efortului facut de membrii Comisiei Tismaneanu,au devenit prilej de reglari de conturi nu m-a mirat nici numarul mare de romani care il considera pe Nicolae Ceausescu drept omul politic care a facut cel mai mult bine romanilor si nici dorinta acestora de a avea in fruntea lor un lider puternic, autoritar care sa faca ordine. Inteleg la fel de bine si faptul ca pierderea unui statut social ii face pe multi dintre romani sa sustina ca traiau mai bine inainte de 1989. Ceea ce ma deranjeaza cel mai mult este consideratia pozitiva mai mare, acordata ordinii decit libertatii( in procent de 46%)si aprecierea comunismului drept o ideologie buna aplicata prost in Romania.
Sondajul aparut zilele trecute din care am citat partial mai sus, a prilejuit unui moderator de talk-show o dezbatere asupra comunismului. In loc sa invite istorici, sociologi sau politologi , Robert Turcesccu, caci la el ne gindim, a preferat sa il cheme in emisiunea sa pe cel care poate fi considerat pentru o buna perioada de timp, ideologul regimului comunist din Romania,si anume Adrian Paunescu.
Nu m-am asteptat ca poetul de curte al familiei Ceausescu sa isi exprime vreun moment regretul pentru ceea ce a facut. El si multi asemeni lui ne vor vorbi mult timp de aici incolo despre cum au incercat ei sa rezolve problemele oamenilor obisnuiti, fara ca vreodata sa fi obtinut pentru ei personal vreun avantaj. A fost acum un prilej excelent pentru Paunescu sa vorbeasca despre virtutile regimului ce a tinut Romania timp de peste 40 de ani in afara lumii civilizate. Daca Adriana Saftoiu, celalalt invitat , incerca sa il mai pondereze pe vulcanicul poet, nelinistitul si temperamentalul Turcescu a dat dovada de o pasivitate extraordinara chiar si atunci cind, Paunescu incepuse sa rosteasca poezii prin care incerca parca sa isi ceara scuze de la "iubitul conducator" pentru faptul ca nu a murit alaturi de el in decembrie 1989. Cind un cetatean obisnuit il regreta pe Ceausescu si regimul politic pe care l-a patronat, il pot intelege iar daca am cum ii explic ce rau a facut comunismul si Ceausescu Romaniei, dar cind un fost reprezentant al acestui regim sustine cu nonsalanta valorile acestuia, trecind cu multa usurinta peste ororile sale, cred ca e vorba de nesimtire. Nu stiu insa, cum sa etichetez gestul lui Turcescu de a-l invita pe Adrian Paunescu si in alte emisiuni pentru a continua " dezbaterea ", in ciuda jalnicului spectacol oferit joi seara de acesta- ignoranta sau dorinta disperata de raiting ?

P.S. Desi mi-am propus de mai mul timp,am aminat din diferite motive sa scriu citeva rinduri despre admnistratia unui primar care sta mai mult in birlogul lui de la palatul Rosnovanu. Vom face acest lucru miine .

Ion Iliescu- aparatorul democratiei ?

Cind copii din lumea intreaga il asteptau pe Mos Niculae , un post national de televiziune ne-a oferit prilejul sa il auzim din nou vorbind despre democratie si viata politica din Romania, in general, pe inegalabilul si inepuizabilul Mos Ion Iliescu.Aflat in compania maretului Jack Cristoiu si a tinarului maturizat prea repede Mihai Gidea, fostul presedinte al Romaniei s-a simtit in largul sau sa vorbeasca nestingherit despre eforturile facute de el pentru implementarea democratiei si mai ales cum a reusit el sa evite instaurarea haosului in tara. Cu aceeasi larghete deja binecunoscuta Iliescu a plonjat in istorie de unde a extras exemple pozitive si negative pentru contemporani. Comparatia facuta intre Carol al-II-lea si Traian Basescu i-a prilejuit sa critice din nou o societate pe care a urit-o fara sa o inteleaga cu adevarat vreodata, cea interbelica, si sa arate cit de rau a ajuns astazi Romania, ceea ce din perspectiva unui fost lider comunist e lesne de inteles.Atit de " frumos" s-a jucat Iliescu cu ziaristul Cristoiu incit l-a determinat pe cel din urma sa isi exprime regretul pentru criticile aduse FSN si PDSR in anii 1990-1996. Ceea ce m-a surprins , doar partial, a fost faptul ca nici unul din cei doi ziaristi nu l-au intrebat pe Iliescu, cum a fost cu mortii din decembrie 1989,incidentele de la Tirgu Mures sau mineriadele din anii 1990-1991. Ratiunea unor asemenea intrebari era una singura- datorita unor evenimente de tipul acesta Romania a stat citiva ani buni in afara jocului politic european.
Oricit de mult as dezaproba miscarile politice ale lui Traian Basescu, de care sint tot mai dezamagit, ideea ca un personaj ca Ion Iliescu poate fi prezentat ca o alternativa la primul lider amintit sau ca se poate erija in aparator al democartiei ma sperie.
Urmeaza oare din nou Vadim , Becali si altii asemeni lor?

Un nou partid

Fara a fi o mare surpriza pentru cei apropiati de fenomenul politic, fuziunea dintre PD si PLD este fara indoiala un eveniment important cu implicatii serioase asupra scenei politice romanesti. Citeva lucruri merita a fi subliniate. In primul rind ca, prelungirea proiectului aliantei D.A., asa cum se prezinta astazi ideea fuziunii, nu poate fi un atuu in sine datorita, in primul rind, crizelor pe care le-a generat. In al doilea rind se adevereste acum temerea unor liberali potrivit careia printr-o mai „strinsa” colaborare intre ei si democrati singurul lucru care s-a dorit in mod real a fost formarea unui mare partid prezidential dupa modelul deja patentat in Franta dar si in Rusia. Intrebarea cea mai raspindita, in aceste zile, este ce a putut determina accelerarea fuziunii. Chiar daca nu m-am asteptat ca procesul de coagulare a celor doua partide sa fie precedat de dezbateri doctrinare atit pentru ca exceptindu-l pe Valeriu Stoica ceilalti lideri nu au cultura politica necesara, dar si pentru ca electoratul acorda putina atentie aspectelor ideologice a confruntarilor politice, am crezut ca vor avea loc macar dezbateri interne. Faptul ca pe parcursul zilei de luni lideri ai P.D. iar in urma cu mai multe zile cei dela P.L.D. declasera ca nu doresc fuziunea, pentru ca seara sa aflam ca ea tocmai s-a facut arata ca dirigentele clasei politice romanesti a intervenit din nou. Revenind la Valeriu Stoica trebuie sa spunem ca daca el vorbeste de vreo doi ani aproape despre liberalismul de dreapta, liderii PD sint in privinta orientarii lor politice comici daca nu chiar caraghiosi. Facem o scurta incusiune in istoria ultimilor ani. Dupa ce in primele luni ale anului 2005 Basescu aducea argumente pentru ca PD sa nu parseasca internationala socialista, citeva saptamini mai tirziu exact lucrul acesta s-a intimplat, partidul ajungind la dreapta scenei politice. Dupa ce s-au definit citeva luni drept populari si atit , democratii au afirmat ca sint crestin democrati pentru ca intr-o declaratie de aseara un lider important, Costica Canacheu, sa afirme relaxat ca ei sint conservatori . Ma intreb in aceste conditii citi membri obisnuiti mai stiu ce orientare politica are partidul lor.
In plan pragmatic miscarea de luni este una buna, chiar daca scorul noului partid nu va fi in mod obligatoriu mai mare decit suma procentelor celor doua formatiuni . Ea contribuie la o sporire a resurselor umane dar si a liderilor capabili sa rosteasca discursuri credibilie. In ciuda atractiei pe care o va exercita asupra unei bune parti a electoratului el se va confrunta cu o problema pe care o putem numi a aparatului de partid adica acei lideri care fac parte din birocratia oricarei formatiuni politice si care in contextul lipsei unor negocireri prealabile se pot simti amenintati in pozitiile pe care le detin. Un astfel de pericol este cit se poate de real daca tinem cont de declaratiile unor lideri nationali de la PD chiar de saptamina trecuta ” noi cu liberalii nu ne-am iiubit niciodata prea tare” care pot provoca nelinisti in rindul membrilor cu veleitati de conducatori in cadrul PLD. Greseala cea mai mare pe care o poate face P.D. este ca pornind de la sentimentul de frustrare pe care i l-au creat negocierile cu PNL in 2003, cind practic li s-a intins o mina, sa incerce sa se razbune acum pe rebelii liberali impunindu-se printr-o atitudine de forta. O astfel de abordare va stimula serios procesul de migrare spre PNL. La fel de gresit ar fi ca PNL sa creada ca astfel de fenomene vor fi urmate , fara ca anumite schimbari sa se produca si in interiorul sau, de recistigarea electoratului pierdut pe seama P.L.D.
Daca am privi cu atentie la Iasi, merita de urmarit ce se va intimpla aici pentru ca in momentul de fata sint doi candidati la primarie din partea PD si PLD. Intimplarea face sa ii cunosc pe amindoi. Stiind istoria relatiei dintre Dan Cirlan si Dumitru Oprea nu vad cum vor colabora dar mai ales nu il vad pe cel din urma acceptind ca senatorul democrat sa-i fie sef. Declaratiile de marti ale rectorului Oprea arata ca el intentioneaza sa candideze indiferent daca pentru aceasta va avea sau nu sprijinul noului partid. In conditiile in care din partea noului partid vor fi doua candidaturi, practic una din ratiunile realizarii fuziunii dispare iar daca la asta adaugam si alte semne de nemultumire din tara ne putem intreba cit va dura noul partid.

1 decembrie

Dupa o scurta pauza de la postarile periodice incepute pe 22 octombrie , mai multe evenimente desfasurate intre timp impun citeva comentarii. Primul la care vreau sa fac referire este chiar ziua nationala.

Devenita de 17 ani ziua nationala a Romaniei, 1 decembrie nu a reusit sa se impuna in rindul sarbatorilor importante pentru romani asa cum putem constata ca sint pentru alte popoare la care ne uitam cu respect, zilele lor nationale. Explicatiile sint mai multe.Fara a fi in ordinea importantei lor, confiscarea de catre regimul comunist a unor sarbatori precum 24 ianuarie , 1 decembrie etc si utilizarea lor in scopul legitimarii politice trebuie avuta in vedere. Dupa 45 de ani de dictatura si de actiuni in care participarea populatiei era expresia unor mobilizari generale, realizate de autoritati, romanii s-au saturat de sarbatori oficiale.In al doilea rind dincolo de semnificatia ei istorica deosebita, indraznim sa spunem ca alegerea zilei de 1 decembrie nu a fost tocmai inspirata. Cind spunem asta nu ne gindim la plasarea ei intr-un anotimp friguros ci la faptul ca ne place sau nu dar pentru unii din cetatenii acestui stat( la maghiari, in special, ne referim) 1 decembrie are mai degraba semnificatia unei infringeri decit a unei victorii. Acesta este motivul pentru care am crezut ca pentru o societate care renastea cum a fost cea romaneasca in 1990, alegerea zilei nationale trebuia sa aiba calitatea unei " regasiri" si nu a unei victorii a unora asupra altora.De fapt alegerea zilei de 1 decembrie ca zi nationala a avut loc in contextul alegerilor din mai 1990 cind Ion Ratiu propunea ziua de 16 decembrie ca zi nationala in semn de recunostinta fata de Timisoara, iar Radu Cimpeanu pe cea de 21 decembrie . Temindu-se ca prin astfel de propuneri cei doi ar fi cistigat capital electoral, FSN a propus imediat 1 decembrie. Aleasa pentru a lovi pe unii , ziua de 1 decembrie a continuat sa reprezinte timp de 17 ani ocazii foarte buen pentru reglarea de conturi politice. Scene precum cele in care in timp ce incerca sa vorbeasca multimii Corneliu Coposu , Petre Roman indemna lumea, prin gesturi vazute de toti, sa il fluiere pe liderul taranist, sau cele in care seful statului Emil Constantinescu era admonestat de agitatorii PSD si PRM au devenit cunoscute in toata lumea.
Desi " europeana" Romania nu a reusit dupa un an de scandaluri sa le depaseasca nici in momente precum cele de la 1 decembrie si nici sa descopere bucuria clipelor traite impreuna indiferent de natioanalitate, virsta, profesie , etnie sau orientare sexuala.

Despartirea de extreme

Asa cum anticipam rezultatele votului au demonstrat dincolo de declaratiile liderilor celor mai importante partide, ca nici un parid nu poate vorbi despre faptul ca a obtinut victoria. Scorul obtinut de primele partide PD, PSD, PNL, PLD,UDMR arata in primul rind faptul ca electoratul roman a apreciat discursurile construite in jurul unor idei si respinge categoric extremismul. In acelasi timp fiecare formatiune politica ar fi trebuit sa invete ceva. In timp ce PD ar trebui sa inteleaga faptul ca intocmirea unei strategii electorale axate pe un lider charismatic indiferent cine este el, nu poate da mereu rezultate pozitive, lucru valabil in egala masura si pentru P.L.D., P.S.D.a ajuns la momentul in care constientizarea necesitatii unei reforme reale interne ii poate mentine sau nu ca o forta politica importanta. Pentru P.N.L. a fost o noua dovada a incapacitatii de a comuninca electoratului realizarile din plan guvernamental, imbracate in mesaje politice.Pentru mine rezultatul UDMR este surpriza cea mai placuta. Liderii maghiari au demonstrat ca stiu sa stabileasca o legatura foarte puternica cu electoratul propriu in momentul in care ei sau interesele firesti pe care le reprezinta sint amenintate.
Marea bucurie o reprezinta pentru mine scorul obtinut de cele doua exponente ale comunsimului ce a luat in anii 90 forma P.R.M. iar din 2000 si a P.N.G.Intr-o perioada in care romanii sint aratati cu degetul in Europa, absenta din P.E.a lui C.V. Tudor si Gigi Becali da Romaniei o aura de normalitate. Trimiterea extremismului romanesc in afara jocului politic( european)este una din cele mai importante victorii ale societatii romanesti de dupa 1989.

Haideti la vot

Azi e ziua cea mare. Chiar daca la ora asta ati fost deja la vot simt nevoia sa formulez citeva observatii.Dupa ce am tot vorbit in ultimii 17 ani ani despre Europa iata ca acum avem ocazia sa ne trimitem reprezentantii in Parlamentul European, adica exact acolo unde se iau destule decizii importante pentru soarta Europei si a noastra inclusiv. In functie de calitatea celor pe care ii vom trimite in P.E. vom putea asista sau nu la accelerarea procesului de intergrare europeana a Romaniei. Stiu ca foarte multi cetateni ai Romaniei sint dezamagiti de viata politica dar sa nu uitam ca in urma cu 18 ani s-a iesit in strada importiva regimului comunist si pentru a obtine dreptul de a alege liber pe cei care vrem sa ne conduca si sa ne reprezinte.
De miine vom "lasa" putin politica nationala si vom incerca sa analizam activitatea admnistratiei locale asta in conditiile in care in urmatorii ani importanta factorului local in dezvoltarea si modernizarea Romaniei va creste.

Marea Familie

Dupa ce marele actor politic, până la Traian Băsescu, Ion Iliescu inventase în anii 90 termenul de democraţie originală, după 2004 câţiva lideri politici de la Bucureşti şi-au descoperit o nouă vocaţie, aceea de a se revendica de la familia politică europeană populară. Fără precizări sau nuanţe, ci pur şi simplu- populari. Apărută mai întâi în cadrul discuţiilor generate de viitorul Alianţei D.A., tema internaţionalei populare a declanşat multe comentarii. Slab reprezentată în România, prin U.D.M.R. şi P.N.Ţ.C.D., gruparea cea mai puternică din Parlamentul European avea tot interesul să aibă în România un corespondent cu o largă vizibilitate politică şi un lider pe măsură. Dacă iniţial am înţeles şi acceptat ideea fuziunii P.N.L cu P.D. şi integrarea lor în P.P.E., deşi mai normal credeam că era, ţinând cont de faptul că se discuta despre fuziunea dintre un partid de centru stânga(P.D.) şi unul de centru-dreapta(P.N.L.) în Internaţionala Liberală (de centru), ulterior am devenit mai întâi rezervat, apoi total împotriva unui asemena proiect. Motivele erau mai multe.
Am fost mai întâi surprins de lipsa unei preocupări pentru definirea a ceea ce însemna în viziunea P.D. termenul de popular şi de faptul că liderii săi ignorau existenţa a două curente în cadrul "popularilor", şi anume creştin-democraţii şi conservatorii. Nici nonşalanţa vizibilă în momentul trecerii de la stânga la dreapta spectrului politic de către P.D. nu mă mulţumea prea tare. În acelaşi timp, nu simţeam o prea mare atracţie faţă de unele idei din setul de valori ale celor două curente. Începusem să mă gândesc în acea perioadă cât de mare trebuie să fie preţul plătit pentru constituirea unei forţe politice de dreapta care să ţină partidele de stânga departe de tabloul de comandă al ţării, pentru o perioada de timp importantă. Când am realizat că singurul argument pentru trecerea la "marea familie populară" era constituirea unui vehicol politic important pentru Traian Băsescu am devenit un adversar al ideii de fuziune dintre P.N.L şi P.D.
Proiectul a fost dus din păcate mai departe de acei lideri liberali care au crezut în posibilitatea dezvoltării şi existenţei independente de Băsescu a încă unui partid liberal în România. Evenimentele din ultimele săptămâni arată clar că liderii P.L.D au fost păcăliţi de cei de la P.D. După ce au fost stimulaţi să plece din P.N.L., cei dântii au ocazia să constate că proiectul "marii familii" a fost o păcăleală şi că singura dorinţa a P.D. este fuziunea prin absorbţie. După ce a stat în anii 2001-2003 pe la coada clasamentului sondajelor politice, P.D. nu va accepta acum o căsătorie cu o persoană a cărei zestre este necunoscută, dar nici nu va introduce divorţ înainte de "consumarea" căsătoriei. În acelaşi timp P.L.D. îşi dă seama că dacă acceptă ideea unei fuziuni înaintea alegerilor parlamentare, pericolul de a-şi pierde electoratul în faţa căruia s-a prezentat ca fiind purtătorul unui altfel de liberalism este foarte mare.
Scenariul pe care îl văd în momentul de faţă pentru "marea familie" este următorul: fie P.L.D. acceptă fuziunea cu P.D. şi atunci ideea unor platforme politice în cadrul aceleeaşi grupări de dreapta devine o minciună, iar simpatizanţii, şi cred, chiar unii membri vor reveni la P.N.L., fie P.D., în stilul propriu, va înceta,după ce a fost ajutat în câteva probleme de noul aliat să îl mai sprijine şi partidul condus de Stolojan va deveni unul de buzunar.

Braşov , 15 noiembrie 1987

După 20 de ani de la revolta anticomunistă desfăşurată în „oraşul de sub Tâmpa”, puţină lume îşi mai aduce aminte de faptul că la 15 noiembrie 1987 un număr important de salariaţi de la Autocamioane Braşov au pornit o mişcare de protest devenită rapid dintr-una „sindicală” una politică îndreptată împotriva regimului comunist. Câţi mai ştiu astăzi că o mişcare care a anunţat practic căderea comunismului în România a fost soldată cu peste 300 de arestări, 62 de condamnări iar 12 dintre aceştia au murit între timp? Dar despre vieţile distruse în urma mutărilor forţate ce au avut loc după înfrângerea protestatarilor ?
Reţinerile sesizabile faţă de comunism ale multora dintre concetăţenii noştri se datorează în primul rând unei anumite complicităţi pe care au avut-o destul de mulţi cu vechiul regim. Aşa se explică dezinteresul faţă de subiecte precum punctul 8 de la Timişoara în anii 90 sau legea lustraţiei din anii 2000. Odată cu trecerea timpului pentru maturi dar mai ales pentru tineri, comunismul nu va mai fi decât un capitol din istoria românilor fără însă ca relaţia cu perioada cea mai neagră din istoria noastră să se fi clarificat pe deplin . În perioada în care încă eram profesor la o şcoală generală în oraşul natal, vedeam cum odată cu trecerea anilor pentru tot mai mulţi elevi incursiunea în anii regimului comunist avea un tot mai slab ecou.”Împotriva” informaţiilor mele veneau povestirile părinţilor în care comunismul era înfăţişat ca un tărâm al fericirii de unde fuseserăm alungaţi . Am înţeles, după mai multe discuţii cu elevii mei, cum a fost posibil ca după o revoluţie anticomunistă, România să aibă timp de mai mulţi la conducere reprezentanţi de frunte ai eşalonului doi sau trei ai fostului regim.
Mai mult ca în alţi ani , anul acesta am avut sentimentul că „dinozaurii” de care am crezut că am scăpat în decembrie 89 domină nu doar viaţa politică sau economică ci şi pe aceea social-culturală. Am putut observa cu toţii cum disperarea manifestată de către unii lideri politici la ideea că votul uninominal, indiferent de varianta lui, ar putea să-i scoată în afara terenului de joacă şi destui reprezentanţi ai mediului universitar –academic românesc nu doar că nu doresc să-şi clarifice relaţia cu trecutul faţă de care se manifestă destul de stingheriţi dar nu „realizează” nici faptul că doar acest motiv, fără a pune la socoteală altele, este unul suficient pentru a pleca acasă. În faţa unei asemenea realităţi sentimentul cel mai puternic care mă stăpâneşte este evident unul de deznădejde.
P.S. În tumultul vieţii cotidiene am remarcat cu bucurie reportajul celor de la Ziua despre 15 noiembrie 1987.
http://www.ziua.net/display.php?data=2007-11-15&id=229388

A cui este T.V.R. ?

După monopolul deţinut în anii ’90, în mass-media românească, apariţia unor noi televiziuni i-a făcut pe mulţi dintre cei interesaţi de viaţa politico-socială să creadă că presiunea exercitată din partea factorilor de decizie din România se va diminua, dacă nu chiar dispare. Fără ca mult aşteptata concurenţă să producă vreo schimbare la nivelul managementului sau profesionismului angajaţilor, TVR a reprezentat o ţintă importantă pentru guvernanţii de la Bucureşti, chiar dacă prin atitudini, precum cea din timpul Pieţii Universităţii şi a mineriadei din 13-15 iunie 1990, începuse să cunoască un proces serios de decredibilizare. La 17 ani de la revoluţie sesizăm aceeasi presiune politică şi jocuri de culise binecunoscute. După ce a fost implicat în scandalul Remeş într-o manieră pe care nu a elucidat-o încă, postul public de televiziune încearcă să îşi demonstreze independenţa într-un mod straniu. În condiţiile în care subiectul votului uninominal agită scena politică de mai multă vreme şi trezeşte un anumit interes şi la nivelul opiniei publice , neorganizarea unor dezbateri serioase cu argumente pro şi contra de o parte sau alta trezeşte serioase semne de întrebare. O asemenea situaţie a fost posibilă şi datorită prostiei unora din parlamentari care au crezut că, dacă nu se vor da timpi de antenă, vor lovi în Băsescu. Efectul va fi invers decât cel scontat de ei. Mergând pe o strategie deja cunoscută, atacul lui Traian Băsescu la adresa fostului său coleg Alexandru Sassu, ajuns preşedinte şi director general ca urmare a unei grave greşeli, de percepţie asupra mizelor importante ,a liberalilor, a dat rezultatul scontat. Prima apariţie a preşedintelui a fost un nou prilej mai puţin pentru explicarea variantei de vot uninominal pe care o susţine, ci mai mult pentru torpilarea adversarilor, fără ca aceştia să-şi spună părerea. Mult mai derutantă în privinţa politicii TVR faţă de această campanie a referendumului a fost emisiunea difuzată duminica după-amiază, realizată de Monica Gyurco. Ceea ce m-a mirat a fost nu doar prezenţa în studio a doi invitaţi care susţineau varianta preşedintelui, ci şi faptul că moderatoarea a preferat ca, în locul unor întrebări serioase, să ridice practic mingi la fileu lui Cristian Preda şi Andreei Pora. Dacă cei doi ar fi fost nişte persoane dincolo de orice partizanat nu era nici o problemă , dar din păcate antipatia jurnalistei de la România Liberă faţă de P.N.L. e binecunoscută, fapt sesizabil de oricine şi în timpul emisiunii, iar Cristian Preda e cunoscut pentru trecerea de la secretariatul de stat al ministerului de externe la cel de la Cotroceni. Nonşalanţa afirmaţiilor şi completările reciproce mi-au creat o senzaţie tare ciudată. Am aşteptat în zilele următoare emisiuni în care şi cei care susţin cealaltă variantă de uninominal sau menţinerea sistemului de vot actual să fie chemaţi să-şi prezinte argumentele, dar nu am observat nimic în sensul acesta. Poate mi-a scăpat mie ?
Cunoscând slăbiciunea celor din TVR, preşedintele mai vrea o dată la televiziune. Cu două zile înainte de votul pentru referendum şi pentru cel pe care l-a compromis prin suprapunerea făcută cu primul, fără un competitor in studio, preşedintele ne va oferi din nou un spectacol de umbre şi lumini în favoarea celor două partide susţinătoare ale demersurilor sale politice. Acestea sunt întrebări care ne determină să ne întrebăm a cui este TVR?

Dubla masură

După aproape două săptămâni de la incidentul din Italia şi exact o săptămână de la declaraţia ministrului de externe cu privire la tratamentul pe care îl vedea domnia sa ca fiind potrivit pentru cei care comit infracţiuni, ambele subiecte trezesc în continuare interesul presei româneşti şi a emisiunilor televizate. Mărturisesc de la început că am lăsat în mod intenţionat să treacă un anume timp sperând într-o decantare a lucrurilor care să permită o judecare cât de cât obiectivă. Din păcate însă, ea nu s-a produs. În acelaşi timp, trebuie să recunosc că imi este destul de greu să mă raportez corect, fără a abandona principiile în care cred, la al doilea subiect. Aceasta pentru că de mai bine de 10 ani îl cunosc, citesc şi urmăresc apariţiile publice ale ministrului de externe al României, având ocazia să discutăm, de mai multe ori, în cadrul unor sesiuni ştiinţifice, şcoli de vară sau cu prilejul, extrem de onorant pentru mine, cum a fost acela din toamna anului 2003, când i-am prezentat una din cărţi în oraşul meu natal, Roman. Dacă primul incident, dincolo de toată gravitatea lui, nu a fost o surpriză pentru mine nici măcar din perspectiva consecinţelor pe care le-a generat, în schimb declaraţia binecunoscută a lui Adrian Cioroianu m-a surprins complet. Am avut mai întâi aceeaşi reacţie ca a lui Armand Goşu, redactorul şef-adjunct al revistei „22”, care a pus afirmaţiile şefului diplomaţiei româneşti pe seama unui politician italian aflat în campanie electorală. Pentru a nu lăsa nici un dubiu, vreau să spun foarte clar că afirmaţiile ministrului de externe, la Antena 3, de vinerea trecută, nu au nici o scuză şi, mai mult ca sigur, multă vreme de acum încolo el va suporta consecinţele referirilor sale la deportări, colonii şi toate celelalte enormităţi rostite. Acestea find spuse, pentru a fi corecţi cu noi înşine mai trebuie să facem câteva precizări, fără intenţia de a-l scuza. Acuzat acum de discriminare, Adrian Cioroianu este unul din istoricii români care după 1989 , a avut o abordare curajoasă şi corectă la miturile istorice româneşti. Tot el este cel care anul trecut, în cadrul unei emisiuni organizate de TVR, deşi trebuia să fie avocatul lui Ion Antonescu, nu şi-a trădat profesia şi a avut o atitudine critică faţă de activitatea politică a acestuia, fapt care i-a atras pe atunci acuzaţia că ar fi de fapt un simpatizant al evreilor şi rromilor din România. Tare mă tem că unii din acuzatorii săi de astăzi nu-i pot ierta tocmai atitudinea sa dintr-un moment ca acela de mai sus. Acestea fiind spuse, cred că ar fi bine să recunoaştem că, dincolo de şocul produs de declaraţiile lui Adrian Cioroianu, cei mai mulţi dintre noi, din cauze multiple, avem o raportare negativă la minorităţile din spaţiul românesc, în general, iar la cea rromă în special. O analiză recentă a Institutului de Politici Publice, arată că pentru cei mai mulţi români, rromii sunt imaginea perfectă a răului care trebuie îndepărtat. La această situaţie a contribuit nu doar modul lor de viaţă uşor anacronic şi provocator pentru majoritari, dar şi stereotipurile din cultura românească alimentată după 1990 de o bună parte a presei româneşti. În clipa în care marii deontologi îi reproşează lui Adrian Cioroianu afirmaţiile făcute, ei nu vor să recunoască un lucru elementar şi anume că ministrul de externe a spus public ceea ce mulţi români gândesc, dar din motive diferite nu o spun explicit.
În timp ce ministrul de externe este aspru criticat, marele „cârmaci” a ajuns să se plângă că e discriminat de o instituţie a statului român şi de faptul că instanţele de judecată au o dublă măsură. Vreau să fiu la fel de tranşant. Dacă preşedintelui ţării nu i se pare normal să îşi ceară scuze pentru apelativele la adresa unei jurnaliste, nici pentru trimiterea discrimatorie făcută la adresa rromilor în plină criză, pe postul naţional de televiziune, dar nici pentru ofensa adusă etniei armenilor înseamnă că avem o mare problemă. Invocarea de către avocatul lui Traian Băsescu, în procesul intentat C.N.C.D., a ironiilor aduse de un manelist la adresa rromilor, rămas nepedepsit, mi se pare a fi o culme a ridicolului pe care putea să o aducă un apropiat la preşedintelui. Ce mi se pare foarte grav este contestarea unei decizii judecătoreşti de către cel care ar trebui să fie un exemplu şi în această privinţă, şi presiunea indirectă pe care o face la adresa instanţelor judecătoreşti atunci când îşi exprimă dorinţa de a vedea dacă şi în cazul Remeş acestea vor fi la fel de vigilente. Dubla măsură de care se plânge preşedintele este vizibilă tocmai în cazul său, dacă ne detaşăm puţin şi observăm reacţiile diferite provocate de declaraţiile sale repetate faţă de cei care îl deranjează la un moment dat şi cele ale ministrului de externe. Cea mai importantă deosebire pe care o găsesc este următoarea: în timp ce Adrian Cioroianu a recunoscut că a greşit şi a cerut scuze rromilor, deşi trimiterea nu era explicită la ei, Traian Băsescu a ajuns sa se plângă de discriminare.