Dubla masură

După aproape două săptămâni de la incidentul din Italia şi exact o săptămână de la declaraţia ministrului de externe cu privire la tratamentul pe care îl vedea domnia sa ca fiind potrivit pentru cei care comit infracţiuni, ambele subiecte trezesc în continuare interesul presei româneşti şi a emisiunilor televizate. Mărturisesc de la început că am lăsat în mod intenţionat să treacă un anume timp sperând într-o decantare a lucrurilor care să permită o judecare cât de cât obiectivă. Din păcate însă, ea nu s-a produs. În acelaşi timp, trebuie să recunosc că imi este destul de greu să mă raportez corect, fără a abandona principiile în care cred, la al doilea subiect. Aceasta pentru că de mai bine de 10 ani îl cunosc, citesc şi urmăresc apariţiile publice ale ministrului de externe al României, având ocazia să discutăm, de mai multe ori, în cadrul unor sesiuni ştiinţifice, şcoli de vară sau cu prilejul, extrem de onorant pentru mine, cum a fost acela din toamna anului 2003, când i-am prezentat una din cărţi în oraşul meu natal, Roman. Dacă primul incident, dincolo de toată gravitatea lui, nu a fost o surpriză pentru mine nici măcar din perspectiva consecinţelor pe care le-a generat, în schimb declaraţia binecunoscută a lui Adrian Cioroianu m-a surprins complet. Am avut mai întâi aceeaşi reacţie ca a lui Armand Goşu, redactorul şef-adjunct al revistei „22”, care a pus afirmaţiile şefului diplomaţiei româneşti pe seama unui politician italian aflat în campanie electorală. Pentru a nu lăsa nici un dubiu, vreau să spun foarte clar că afirmaţiile ministrului de externe, la Antena 3, de vinerea trecută, nu au nici o scuză şi, mai mult ca sigur, multă vreme de acum încolo el va suporta consecinţele referirilor sale la deportări, colonii şi toate celelalte enormităţi rostite. Acestea find spuse, pentru a fi corecţi cu noi înşine mai trebuie să facem câteva precizări, fără intenţia de a-l scuza. Acuzat acum de discriminare, Adrian Cioroianu este unul din istoricii români care după 1989 , a avut o abordare curajoasă şi corectă la miturile istorice româneşti. Tot el este cel care anul trecut, în cadrul unei emisiuni organizate de TVR, deşi trebuia să fie avocatul lui Ion Antonescu, nu şi-a trădat profesia şi a avut o atitudine critică faţă de activitatea politică a acestuia, fapt care i-a atras pe atunci acuzaţia că ar fi de fapt un simpatizant al evreilor şi rromilor din România. Tare mă tem că unii din acuzatorii săi de astăzi nu-i pot ierta tocmai atitudinea sa dintr-un moment ca acela de mai sus. Acestea fiind spuse, cred că ar fi bine să recunoaştem că, dincolo de şocul produs de declaraţiile lui Adrian Cioroianu, cei mai mulţi dintre noi, din cauze multiple, avem o raportare negativă la minorităţile din spaţiul românesc, în general, iar la cea rromă în special. O analiză recentă a Institutului de Politici Publice, arată că pentru cei mai mulţi români, rromii sunt imaginea perfectă a răului care trebuie îndepărtat. La această situaţie a contribuit nu doar modul lor de viaţă uşor anacronic şi provocator pentru majoritari, dar şi stereotipurile din cultura românească alimentată după 1990 de o bună parte a presei româneşti. În clipa în care marii deontologi îi reproşează lui Adrian Cioroianu afirmaţiile făcute, ei nu vor să recunoască un lucru elementar şi anume că ministrul de externe a spus public ceea ce mulţi români gândesc, dar din motive diferite nu o spun explicit.
În timp ce ministrul de externe este aspru criticat, marele „cârmaci” a ajuns să se plângă că e discriminat de o instituţie a statului român şi de faptul că instanţele de judecată au o dublă măsură. Vreau să fiu la fel de tranşant. Dacă preşedintelui ţării nu i se pare normal să îşi ceară scuze pentru apelativele la adresa unei jurnaliste, nici pentru trimiterea discrimatorie făcută la adresa rromilor în plină criză, pe postul naţional de televiziune, dar nici pentru ofensa adusă etniei armenilor înseamnă că avem o mare problemă. Invocarea de către avocatul lui Traian Băsescu, în procesul intentat C.N.C.D., a ironiilor aduse de un manelist la adresa rromilor, rămas nepedepsit, mi se pare a fi o culme a ridicolului pe care putea să o aducă un apropiat la preşedintelui. Ce mi se pare foarte grav este contestarea unei decizii judecătoreşti de către cel care ar trebui să fie un exemplu şi în această privinţă, şi presiunea indirectă pe care o face la adresa instanţelor judecătoreşti atunci când îşi exprimă dorinţa de a vedea dacă şi în cazul Remeş acestea vor fi la fel de vigilente. Dubla măsură de care se plânge preşedintele este vizibilă tocmai în cazul său, dacă ne detaşăm puţin şi observăm reacţiile diferite provocate de declaraţiile sale repetate faţă de cei care îl deranjează la un moment dat şi cele ale ministrului de externe. Cea mai importantă deosebire pe care o găsesc este următoarea: în timp ce Adrian Cioroianu a recunoscut că a greşit şi a cerut scuze rromilor, deşi trimiterea nu era explicită la ei, Traian Băsescu a ajuns sa se plângă de discriminare.