132 de ani de la înfiinţare

Declaraţie Radio Iaşi, mai 2007.

Pe 24 mai 2007 Partidul National Liberal a împlinit 132 de ani de la înfiinţare. Dincolo de bucuria aniversării, astfel de momente reprezintă şi ocazii potrivite pentru a ne întoarce puţin spre trecut şi pentru a realiza o scurtă reflecţie asupra unor evenimente importante din istoria românilor la care liberalii au contribuit din plin. Dacă cineva ne-ar cere să facem o scurtă caracterizare a istoriei P.N.L. atunci gândurile noastre s-ar opri cu siguranţă la prezentarea a trei elemente despre care credem că definesc evoluţia acestei formaţiuni politice până la instalarea regimului communist. Acestea ar fi într-o ordine aleatorie –lideri charismatici cu o mare credibilitate în rândurile românilor, apoi implicarea în acţiuni politice ce au avut ca notă dominantă -pragmatismul şi nu în ultimul rând capacitatea de a lansa în societatea românească idei generoase cum ar fi cele de progres, libertate, demnitate, proprietate ş.a. preluate din Europa occidentală unde se formaseră intelectual şi politic cei mai mulţi dintre ei.
Pragmatismul de care vorbeam i-a ajutat pe liderii liberalilor să conştientizeze, imediat după întoarcerea în ţară şi implicarea lor în diferite structuri guvernamentale, existenţa pericolului generat de faptul că un discurs politic de factură liberală nu putea avea ecoul dorit în rândul unei populaţii aflate din multe puncte de vedere sub influenţa ideilor vechiului regim. Pornind de la această realitate, liberalii români au căpătat imediat convingerea că modernizarea României trebuia să se desfăşoare pe două direcţii şi anume una a formării de cetăţeni conştienţi asupra drepturilor şi libertăţilor pe care le aveau după 1859 şi a doua a înfiinţării unor instituţii moderne şi consolidarea altora.
Pentru liberali ideea de cetăţean capabil să realizeze ce drepturi şi libertăţi avea, era una fundamentală dar pentru asta, trebuiau realizate câteva reforme. Mai întâi, atenţia liberalilor s-a concentrat asupra rezolvării problemei proprietăţii. Indiferent că era vorba de cea rurală sau aceea asupra unor bunuri imobile legislaţia promovată de liberali avea ca obiectiv încurajarea constituirii proprietăţii private, consolidarea şi garantarea acesteia. Chiar dacă reforma agrară cu punctual ei central împroprietărirea tuturor ţăranilor avea să fie legiferată prin programul guvernului liberal în 1917, şi până la primul război mondial liberalii încearcă să găsească soluţii la rezolvarea problemei agrare opţiunea lor îndreptându-se spre vânzarea unor moşii ale statului către ţărani.
Fiind în acelaşi timp oameni politici dar şi oameni de stat , liberalii au realizat că pentru aplicarea votului universal, deşi acesta figura în programul liberal, trebuia aşteptat momentul potrivit pentru introducerea lui. Cei mai mulţi dintre liderii liberalilor români au realizat că introducerea scrutinului universal într-o societate în care problema proprietăţii nu era rezolvată iar numărul celor şcolarizaţi era încă destul de mic , însemna o sinucidere pentru România. Atunci când rezolvarea problemei proprietăţii începea să prindă contur , liberalii vor fi cei care vor susţine o mărire a numărului celor care puteau să voteze ajungându-se până la introducerea votului universal din 1917, prin acelaşi program guvernamental liberal. Puternic legată de conceptul de cetăţean era şi ideea de şcolarizare a unui număr cât mai mare de români.
A doua direcţie pe care am amintit-o la începutul intervenţiei noastre era aceea a modernizării instituţiilor. Timpul redus pe care îl avem la dispoziţie ne obligă să ne referim doar la trei instituţii asupra cărora liberalii şi-au pus amprenta- şcoala, băncile şi armată. Pentru că despre şcoală am făcut deja o menţiune, vrem să mai spunem doar faptul că pe lângă legislaţia favorabilă dezvoltării învăţământului românesc , liberalii au mai beneficiat şi de prezenţa unor personalităţi deosebite precum Spiru Haret şi Petru Poni , liberali ieşeni şi miniştri ai instrucţiunii publice şi cultelor între 1896-1910 în mai multe rânduri.
A doua contribuţie importantă a liberalilor în domeniul instituţional, care merită a fi subliniată a fost cea referitoare la înfiinţarea sistemului bancar românesc Pleiada de bănci care încep să apară în România încă din timpul marii guvernări liberale( 1876-1888), culminând cu apariţia Băncii Naţionale a României, în 1880, reprezenta concepţia clară a liberalilor, potrivit căreia dezvoltarea unei economii capitaliste puternice nu putea fi luată în discuţie în lipsa unor bănci dispuse să susţină diferite activităţti economice indiferent dacă acestea se desfăşurau în mediul rural sau urban.
A treia instituţie importantă sprijinită de liberali a fost armata . Chiar dacă prin însăşi natura ei aceasta nu este o instituţie liberală ea presupând o anumită ierarhie şi autoritate departe de liberalism, pentru elita politică liberală armata trebuia să beneficieze de toată atenţia statului pentru că având o armată puterică , modernă statul român putea să se raporteze la evenimentele din afara graniţelor sale în funcţie de propriile interese, obicetive şi strategii..
Fără a trage neaparat concluzii putem spune că prin atenţia acordată procesului de formare a unui cetăţean în spaţiul românesc şi preocuparea pentru existenţa unor instituţii moderne, statul român şi-a schimbat în mai puţin de o sută de ani complet înfăţisarea. După ce o bună perioadă de timp se aflase în atenţia marilor puteri europene mai mult ca un obiect de schimb între acestea , România devenise la 1938, anul instaurării dictaturii regale, un stat care era luat în calcul pentru jocurile politico–diplomatice din Sud-Estul Europei, deşi resursele sale umane şi materiale erau totuşi reduse. Fără teama de a greşi, cred că putem spune că faptul acesta s-a datorat şi transformărilor ce au loc în timpul guvernărilor liberale din perioada 1866-1938.

Ruptura PN.L.-P.D.

Declaraţie Radio Iaşi, aprilie 2007

În istoria modernă a României puţine sunt situaţiile care ar putea fi comparate din câteva motive măcar, cu aceea prin care trece astăzi societatea românească. Ceea ce este limpede pentru toată lumea este faptul că în ciuda unor reuşite economice greu de contestat şi a unei schimbări clare de optică asupra cercurilor de putere de la Bucureşti, acestea sunt cuprinse de-o serioasă criză politică.
Când în vara lui 2003 în cadrul P.N.L. aveau loc dezbateri asupra eventualelor alianţe politice, iar P.D. prin plasarea în rândurile opoziţiei era în mod firesc un partid luat în calcul, unii din membrii conducerii P.N.L. dar si personalităţi ale societăţii civile româneşti preocupate de viaţa politică, atrăgeau atenţia asupra potenţialului exploziv pe care îl presupunea o asociere cu partidul condus de Traian Băsescu . Trimiterile celor care avertizau asupra riscurilor pe care şi le asuma P.N.L. prin realizarea viitoarei alianţe politice făceau referire nu doar la pasiunea pentru conflict, plăcere vizibilă încă din perioada 1992-2003, a celui care a fost şi a rămas şi după 2004 preşedintele P.D., Traian Băsescu ci şi la aruncarea în aer de către formaţiunea politică condusă de acesta a coaliţiei de guvernare formată în 1996. Aceasta, având un suport electoral important avea toate şansele să desţelenească situaţia economică şi politică din România dacă ministrul transporturilor de atunci nimeni altul decât preşedintele Traian Băsescu nu ar fi manifestat tendinţa căutării conflictelor cu orice preţ.
Partidul National Liberal a crezut în ciuda tuturor acestor evidenţe că la fel ca şi în viaţă oricine merită o a doua şansă. Exista apoi speranţa că formaţiunea desprinsă din F.S.N. era acum dispusă să renunţe la jocurile de culise în favoarea intereselor naţionale. O bună perioada de timp am crezut că aşa stau lucrurile.
Ceea ce reproşăm de fapt acum la sfârsitul unei colaborări cel puţin interesante P.D., este faptul că nu a reuşit să realizeze la timp existenţa unei diferenţe reale între agenda politică a lui Traian Băsescu şi interesele unei coaliţii guvernamentale care trebuia să producă rezultate vizibile nu doar pentru U.E. ci mai ales pentru români. Aşa a fost posibil ca în ciuda unei colaborări bune la nivel guvernamental relaţia dintre P.N.L. şi P.D. să se deterioreze.
Intenţia presedintelui Traian Băsescu de a realiza o mare formaţiune politică care să-i asigure un suport liniştitor pentru viitorele alegeri a întâmpinat o serioasă rezistenţă din partea membrilor P.N.L. în primul rând pentru că aceştia nu înţelegeau cum e posibil să fie făcute salturi ideologice de la stânga la dreapta şi mai ales cum pot fi discutate fuziuni politice înainte de o firească clarificare asupra principiilor ce urmau să stea la baza noii formaţiuni. Din păcate sau din fericire pentru noi liberalii, a fost destul de repede evidentă prin atitudinea faţă de legi precum siguranţa naţioanală, menţinerea inexplicabilă în funcţii a unor personaje dubioase ale regimului Iliescu-Năstase sau chiar în cazul unor noi numiri în colegiul C.N.S.A.S, existenţa unor viziuni diferite între noi şi P.D. Acesta a fost momentul în care a început Traian Băsescu să declanşeze ofensiva împotriva P.N.L. şi a primului ministru. Fără a avea vreodată o reacţie din partea P.D. faţă de seria numeroasă de atacuri asupra primului ministru au început să apară şi dovezi ale jocului dublu practicat de P.D. Când spunem asta ne gândim printre altele la votul de susţinere a candidaturii lui George Maior din partea P.S.D., la funcţia de director al S.R.I. sau cea de Avocat al poporului unde tot un reprezentant al P.S.D. a fost ales cu sprijinul P.D.
P.D. a continuat de fapt în toţi aceşti ani de după 2004 un stil de politică propriu şi anume plasarea în anumite momente de partea P.S.D. în acelaşi timp cu asumarea succeselor guvernamentale. Ceea ce a înţeles la începutul anului 2007 P.N.L. şi primul ministru Călin Popescu Tăriceanu a fost că pendularea între putere şi opoziţie nu mai poate continua mai ales că ea începea să producă efecte negative, prin instabilitatea produsă, asupra imaginii ţării în exterior. Soluţia aleasă de P.N.L şi anume aceea de a-şi asuma singur conducerea guvernului este nu doar morală dar şi legală, noul guvern obţinând la investitură un număr mare de voturi. Ceea ce am observat cu acest prilej a fost reacţia disproporţionată a unor participanţi la viaţa politică faţă de curajul primului ministru de a propulsa în poziţii de miniştri oameni tineri, cu studii în străinătate şi cu o mare dorinţă de afirmare.
Iaşul a reuşit după o lungă perioadă de timp să aibă un număr de trei reprezentanţi la cel mai înalt nivel politic al ţării. Este evident că nu ne aşteptam ca foştii noştri parteneri să înţeleagă ce s-a întâmplat dar de aici şi până la limbajul suburban utilziat de reprezentanţii PD e o cale lungă care ne aminteşte de tehnica lui Ion Iliescu de a-şi eticheta adversarii politici. Avem evident în vedere când spunem aceasta nu doar declaraţiile făcute de liderii naţionali ci şi pe acelea formulate recent de senatorul Dan Cârlan la adresa celor doi tineri miniştri plecaţi de la Iaşi dintr-o organizaţie care a contribuit până în 2004 la afrmarea sa pe scena politică. Bunul simţ ne obligă să nu reproducem alegaţiile senatorului democrat la adresa celor doi colegi ai noştri. Singura explicaţie pe care o găsim asupra utilizării unui limbaj de nereprodus la un post de radio de către domnul Cârlan este speranţa poate a acestuia de a ocupa un post în cabinetul din umbră pe care P.D. anunţă că îl pregateşte. Credem însă că într-o Românie europeană utilizarea unui limbaj al anilor '90 ca să cităm doar câteva din expresiile ce pot fi reproduse, îi vor asigura domnului senator nu un loc în vreun guvern al României fie el şi din umbră , ci în umbra politicii româneşti.