Braşov , 15 noiembrie 1987

După 20 de ani de la revolta anticomunistă desfăşurată în „oraşul de sub Tâmpa”, puţină lume îşi mai aduce aminte de faptul că la 15 noiembrie 1987 un număr important de salariaţi de la Autocamioane Braşov au pornit o mişcare de protest devenită rapid dintr-una „sindicală” una politică îndreptată împotriva regimului comunist. Câţi mai ştiu astăzi că o mişcare care a anunţat practic căderea comunismului în România a fost soldată cu peste 300 de arestări, 62 de condamnări iar 12 dintre aceştia au murit între timp? Dar despre vieţile distruse în urma mutărilor forţate ce au avut loc după înfrângerea protestatarilor ?
Reţinerile sesizabile faţă de comunism ale multora dintre concetăţenii noştri se datorează în primul rând unei anumite complicităţi pe care au avut-o destul de mulţi cu vechiul regim. Aşa se explică dezinteresul faţă de subiecte precum punctul 8 de la Timişoara în anii 90 sau legea lustraţiei din anii 2000. Odată cu trecerea timpului pentru maturi dar mai ales pentru tineri, comunismul nu va mai fi decât un capitol din istoria românilor fără însă ca relaţia cu perioada cea mai neagră din istoria noastră să se fi clarificat pe deplin . În perioada în care încă eram profesor la o şcoală generală în oraşul natal, vedeam cum odată cu trecerea anilor pentru tot mai mulţi elevi incursiunea în anii regimului comunist avea un tot mai slab ecou.”Împotriva” informaţiilor mele veneau povestirile părinţilor în care comunismul era înfăţişat ca un tărâm al fericirii de unde fuseserăm alungaţi . Am înţeles, după mai multe discuţii cu elevii mei, cum a fost posibil ca după o revoluţie anticomunistă, România să aibă timp de mai mulţi la conducere reprezentanţi de frunte ai eşalonului doi sau trei ai fostului regim.
Mai mult ca în alţi ani , anul acesta am avut sentimentul că „dinozaurii” de care am crezut că am scăpat în decembrie 89 domină nu doar viaţa politică sau economică ci şi pe aceea social-culturală. Am putut observa cu toţii cum disperarea manifestată de către unii lideri politici la ideea că votul uninominal, indiferent de varianta lui, ar putea să-i scoată în afara terenului de joacă şi destui reprezentanţi ai mediului universitar –academic românesc nu doar că nu doresc să-şi clarifice relaţia cu trecutul faţă de care se manifestă destul de stingheriţi dar nu „realizează” nici faptul că doar acest motiv, fără a pune la socoteală altele, este unul suficient pentru a pleca acasă. În faţa unei asemenea realităţi sentimentul cel mai puternic care mă stăpâneşte este evident unul de deznădejde.
P.S. În tumultul vieţii cotidiene am remarcat cu bucurie reportajul celor de la Ziua despre 15 noiembrie 1987.
http://www.ziua.net/display.php?data=2007-11-15&id=229388