La pământ

După ce am aşteptat mai mulţi ani integrarea în U.E. ca un moment salvator, am constatat că aderarea la comunitatea europeană presupune şi respectarea unor reguli clar stabilite în mare parte de către cei care au acceptat să le fim aliaţi. Trecând cu prea multă uşurinţă peste faptul că destule sondaje făcute în Franţa, Germania, Marea Britanie ş.a. arătau o anumită reţinere faţă de alăturarea României, guvernele de la Bucureşti nu doar că au făcut schimbări în politicile lor publice mai mult ca urmare a unor presiuni externe şi avertizări periodice dar au ignorat complet tocmai motivul principal al reţinerii faţă de România:teama de imigranţii români şi fenomenul de infracţionalitate cu, care cei mai mulţi dintre ei erau asociaţi la nivel de imagine. Bucurându-se de faptul că în urma plecării în Occident pot raporta scădri importante ale şomajului, factorii de decizie de la Bucureşti nu au făcut nimic în direcţia amintită. Ceea ce se întâmplă acum în Italia nu este decât expresia situaţiei aminitite mai sus iar dacă, am ajuns din nou să fim pe agenda diplomaţiei europene pentru crime, furturi şi violuri este şi datorită faptului că de câţiva ani buni avem parcă o sensibilitate redusă în raport cu violenţele de diferite tipuri din jurul nostru.
În acelaşi timp ultimele evenimente de la Bucureşti şi ne gândim când spunem asta la discuţiile recente dintre preşedintele României şi cel al Ucrainei, ne-au demonstrat că speranţele noastre legate de contribuţia pe care ar putea să o aibă Viktor Iuscenko, văzut de către noi ca liderul democrat al Ucrainei, la îmbunătăţirea relaţiei dintre cele două state s-au dovedit deşarte. Fără a intra în detaliile deja cunsocute ale celor trei probleme litigioase care xistă la ora actuală între Bucureşti şi Kiev: Insula Şerpilor , canalul Bîstroe şi combinatul de la Krivoirog dar mai ales fără a ne inflama inutil credem că atitudinea preşedintelui Ucrainei şi declaraţiile sale arată în mod clar că România are o problemă diplomatică pe care nu reuşeşte să o rezolve. Surpriza noastră este legată de faptul că ne-am fi aşteptat ca abilitatea cunoscută a preşedintelui Băsescu, în privinţa politicii interne, să o regăsim măcar în parte şi în plan extern iar comportamentul său să fie asemenea unui lider al oricărei ţări membre a U.E. Nu dorim să căutăm neapărat vinovaţi, dar când înregistrezi eşecuri succesive în privinţa relaţiilor cu statele din fostul spaţiu sovietic iar cele din U.E. nu dau semne că ar fi interesate de proiectele tale, atunci câteva semne de întrebare credem că merită a fi puse în privinţa capacităţii de a face politică externă serioasă a celui care se află astăzi la Cotroceni. Preocupat de consolidarea puterii sale în România, Traian Băsescu nu pare să-şi facă prea multe griji în legatură cu faptul că nu a mai întreprins de mult o vizită într-o capitală occidentală iar la Bucureşti nu am mai văzut de mult un lider occidental. În timpul acesta constatăm gesturi de simpatie faţă de lideri precum cel al Azerbadjanului, Ilham Alyev, un lider venit la putere în urma unor alegeri frauduloase organizate în 2003 şi participări la dezveliri de statui ale tatălui acestuia Gaidar Alyev, fost general KGB şi preşedinte, înaintea fiului său, al aceleeaşi interesante ţări. Ceea ce vrem să mai spunem este că încercarea de a deţine controlul asupra întregii clase politice româneşti îi răpeşte preşedintelui din energia pe care am vrea să o vedem manifestându-se tocmai acolo unde Constituţia îi dă mai multe drepturi şi anume în privinţa politicii externe asta dacă, domnia sa nu crede cumva că singura atribuţie pe care o are în privinţa relaţiilor externe ale statului român este numirea de ambasadori. Lucrul de care ne temem cel mai mult este că până în momentul în care domnia sa se va dezmetici din micile victorii interne, România va încasa tot mai mulţi pumni pe plan extern şi se va afla tot mai des la pamânt.