Declaraţie Radio Iaşi, aprilie 2007
În istoria modernă a României puţine sunt situaţiile care ar putea fi comparate din câteva motive măcar, cu aceea prin care trece astăzi societatea românească. Ceea ce este limpede pentru toată lumea este faptul că în ciuda unor reuşite economice greu de contestat şi a unei schimbări clare de optică asupra cercurilor de putere de la Bucureşti, acestea sunt cuprinse de-o serioasă criză politică.
Când în vara lui 2003 în cadrul P.N.L. aveau loc dezbateri asupra eventualelor alianţe politice, iar P.D. prin plasarea în rândurile opoziţiei era în mod firesc un partid luat în calcul, unii din membrii conducerii P.N.L. dar si personalităţi ale societăţii civile româneşti preocupate de viaţa politică, atrăgeau atenţia asupra potenţialului exploziv pe care îl presupunea o asociere cu partidul condus de Traian Băsescu . Trimiterile celor care avertizau asupra riscurilor pe care şi le asuma P.N.L. prin realizarea viitoarei alianţe politice făceau referire nu doar la pasiunea pentru conflict, plăcere vizibilă încă din perioada 1992-2003, a celui care a fost şi a rămas şi după 2004 preşedintele P.D., Traian Băsescu ci şi la aruncarea în aer de către formaţiunea politică condusă de acesta a coaliţiei de guvernare formată în 1996. Aceasta, având un suport electoral important avea toate şansele să desţelenească situaţia economică şi politică din România dacă ministrul transporturilor de atunci nimeni altul decât preşedintele Traian Băsescu nu ar fi manifestat tendinţa căutării conflictelor cu orice preţ.
Partidul National Liberal a crezut în ciuda tuturor acestor evidenţe că la fel ca şi în viaţă oricine merită o a doua şansă. Exista apoi speranţa că formaţiunea desprinsă din F.S.N. era acum dispusă să renunţe la jocurile de culise în favoarea intereselor naţionale. O bună perioada de timp am crezut că aşa stau lucrurile.
Ceea ce reproşăm de fapt acum la sfârsitul unei colaborări cel puţin interesante P.D., este faptul că nu a reuşit să realizeze la timp existenţa unei diferenţe reale între agenda politică a lui Traian Băsescu şi interesele unei coaliţii guvernamentale care trebuia să producă rezultate vizibile nu doar pentru U.E. ci mai ales pentru români. Aşa a fost posibil ca în ciuda unei colaborări bune la nivel guvernamental relaţia dintre P.N.L. şi P.D. să se deterioreze.
Intenţia presedintelui Traian Băsescu de a realiza o mare formaţiune politică care să-i asigure un suport liniştitor pentru viitorele alegeri a întâmpinat o serioasă rezistenţă din partea membrilor P.N.L. în primul rând pentru că aceştia nu înţelegeau cum e posibil să fie făcute salturi ideologice de la stânga la dreapta şi mai ales cum pot fi discutate fuziuni politice înainte de o firească clarificare asupra principiilor ce urmau să stea la baza noii formaţiuni. Din păcate sau din fericire pentru noi liberalii, a fost destul de repede evidentă prin atitudinea faţă de legi precum siguranţa naţioanală, menţinerea inexplicabilă în funcţii a unor personaje dubioase ale regimului Iliescu-Năstase sau chiar în cazul unor noi numiri în colegiul C.N.S.A.S, existenţa unor viziuni diferite între noi şi P.D. Acesta a fost momentul în care a început Traian Băsescu să declanşeze ofensiva împotriva P.N.L. şi a primului ministru. Fără a avea vreodată o reacţie din partea P.D. faţă de seria numeroasă de atacuri asupra primului ministru au început să apară şi dovezi ale jocului dublu practicat de P.D. Când spunem asta ne gândim printre altele la votul de susţinere a candidaturii lui George Maior din partea P.S.D., la funcţia de director al S.R.I. sau cea de Avocat al poporului unde tot un reprezentant al P.S.D. a fost ales cu sprijinul P.D.
P.D. a continuat de fapt în toţi aceşti ani de după 2004 un stil de politică propriu şi anume plasarea în anumite momente de partea P.S.D. în acelaşi timp cu asumarea succeselor guvernamentale. Ceea ce a înţeles la începutul anului 2007 P.N.L. şi primul ministru Călin Popescu Tăriceanu a fost că pendularea între putere şi opoziţie nu mai poate continua mai ales că ea începea să producă efecte negative, prin instabilitatea produsă, asupra imaginii ţării în exterior. Soluţia aleasă de P.N.L şi anume aceea de a-şi asuma singur conducerea guvernului este nu doar morală dar şi legală, noul guvern obţinând la investitură un număr mare de voturi. Ceea ce am observat cu acest prilej a fost reacţia disproporţionată a unor participanţi la viaţa politică faţă de curajul primului ministru de a propulsa în poziţii de miniştri oameni tineri, cu studii în străinătate şi cu o mare dorinţă de afirmare.
Iaşul a reuşit după o lungă perioadă de timp să aibă un număr de trei reprezentanţi la cel mai înalt nivel politic al ţării. Este evident că nu ne aşteptam ca foştii noştri parteneri să înţeleagă ce s-a întâmplat dar de aici şi până la limbajul suburban utilziat de reprezentanţii PD e o cale lungă care ne aminteşte de tehnica lui Ion Iliescu de a-şi eticheta adversarii politici. Avem evident în vedere când spunem aceasta nu doar declaraţiile făcute de liderii naţionali ci şi pe acelea formulate recent de senatorul Dan Cârlan la adresa celor doi tineri miniştri plecaţi de la Iaşi dintr-o organizaţie care a contribuit până în 2004 la afrmarea sa pe scena politică. Bunul simţ ne obligă să nu reproducem alegaţiile senatorului democrat la adresa celor doi colegi ai noştri. Singura explicaţie pe care o găsim asupra utilizării unui limbaj de nereprodus la un post de radio de către domnul Cârlan este speranţa poate a acestuia de a ocupa un post în cabinetul din umbră pe care P.D. anunţă că îl pregateşte. Credem însă că într-o Românie europeană utilizarea unui limbaj al anilor '90 ca să cităm doar câteva din expresiile ce pot fi reproduse, îi vor asigura domnului senator nu un loc în vreun guvern al României fie el şi din umbră , ci în umbra politicii româneşti.
Când în vara lui 2003 în cadrul P.N.L. aveau loc dezbateri asupra eventualelor alianţe politice, iar P.D. prin plasarea în rândurile opoziţiei era în mod firesc un partid luat în calcul, unii din membrii conducerii P.N.L. dar si personalităţi ale societăţii civile româneşti preocupate de viaţa politică, atrăgeau atenţia asupra potenţialului exploziv pe care îl presupunea o asociere cu partidul condus de Traian Băsescu . Trimiterile celor care avertizau asupra riscurilor pe care şi le asuma P.N.L. prin realizarea viitoarei alianţe politice făceau referire nu doar la pasiunea pentru conflict, plăcere vizibilă încă din perioada 1992-2003, a celui care a fost şi a rămas şi după 2004 preşedintele P.D., Traian Băsescu ci şi la aruncarea în aer de către formaţiunea politică condusă de acesta a coaliţiei de guvernare formată în 1996. Aceasta, având un suport electoral important avea toate şansele să desţelenească situaţia economică şi politică din România dacă ministrul transporturilor de atunci nimeni altul decât preşedintele Traian Băsescu nu ar fi manifestat tendinţa căutării conflictelor cu orice preţ.
Partidul National Liberal a crezut în ciuda tuturor acestor evidenţe că la fel ca şi în viaţă oricine merită o a doua şansă. Exista apoi speranţa că formaţiunea desprinsă din F.S.N. era acum dispusă să renunţe la jocurile de culise în favoarea intereselor naţionale. O bună perioada de timp am crezut că aşa stau lucrurile.
Ceea ce reproşăm de fapt acum la sfârsitul unei colaborări cel puţin interesante P.D., este faptul că nu a reuşit să realizeze la timp existenţa unei diferenţe reale între agenda politică a lui Traian Băsescu şi interesele unei coaliţii guvernamentale care trebuia să producă rezultate vizibile nu doar pentru U.E. ci mai ales pentru români. Aşa a fost posibil ca în ciuda unei colaborări bune la nivel guvernamental relaţia dintre P.N.L. şi P.D. să se deterioreze.
Intenţia presedintelui Traian Băsescu de a realiza o mare formaţiune politică care să-i asigure un suport liniştitor pentru viitorele alegeri a întâmpinat o serioasă rezistenţă din partea membrilor P.N.L. în primul rând pentru că aceştia nu înţelegeau cum e posibil să fie făcute salturi ideologice de la stânga la dreapta şi mai ales cum pot fi discutate fuziuni politice înainte de o firească clarificare asupra principiilor ce urmau să stea la baza noii formaţiuni. Din păcate sau din fericire pentru noi liberalii, a fost destul de repede evidentă prin atitudinea faţă de legi precum siguranţa naţioanală, menţinerea inexplicabilă în funcţii a unor personaje dubioase ale regimului Iliescu-Năstase sau chiar în cazul unor noi numiri în colegiul C.N.S.A.S, existenţa unor viziuni diferite între noi şi P.D. Acesta a fost momentul în care a început Traian Băsescu să declanşeze ofensiva împotriva P.N.L. şi a primului ministru. Fără a avea vreodată o reacţie din partea P.D. faţă de seria numeroasă de atacuri asupra primului ministru au început să apară şi dovezi ale jocului dublu practicat de P.D. Când spunem asta ne gândim printre altele la votul de susţinere a candidaturii lui George Maior din partea P.S.D., la funcţia de director al S.R.I. sau cea de Avocat al poporului unde tot un reprezentant al P.S.D. a fost ales cu sprijinul P.D.
P.D. a continuat de fapt în toţi aceşti ani de după 2004 un stil de politică propriu şi anume plasarea în anumite momente de partea P.S.D. în acelaşi timp cu asumarea succeselor guvernamentale. Ceea ce a înţeles la începutul anului 2007 P.N.L. şi primul ministru Călin Popescu Tăriceanu a fost că pendularea între putere şi opoziţie nu mai poate continua mai ales că ea începea să producă efecte negative, prin instabilitatea produsă, asupra imaginii ţării în exterior. Soluţia aleasă de P.N.L şi anume aceea de a-şi asuma singur conducerea guvernului este nu doar morală dar şi legală, noul guvern obţinând la investitură un număr mare de voturi. Ceea ce am observat cu acest prilej a fost reacţia disproporţionată a unor participanţi la viaţa politică faţă de curajul primului ministru de a propulsa în poziţii de miniştri oameni tineri, cu studii în străinătate şi cu o mare dorinţă de afirmare.
Iaşul a reuşit după o lungă perioadă de timp să aibă un număr de trei reprezentanţi la cel mai înalt nivel politic al ţării. Este evident că nu ne aşteptam ca foştii noştri parteneri să înţeleagă ce s-a întâmplat dar de aici şi până la limbajul suburban utilziat de reprezentanţii PD e o cale lungă care ne aminteşte de tehnica lui Ion Iliescu de a-şi eticheta adversarii politici. Avem evident în vedere când spunem aceasta nu doar declaraţiile făcute de liderii naţionali ci şi pe acelea formulate recent de senatorul Dan Cârlan la adresa celor doi tineri miniştri plecaţi de la Iaşi dintr-o organizaţie care a contribuit până în 2004 la afrmarea sa pe scena politică. Bunul simţ ne obligă să nu reproducem alegaţiile senatorului democrat la adresa celor doi colegi ai noştri. Singura explicaţie pe care o găsim asupra utilizării unui limbaj de nereprodus la un post de radio de către domnul Cârlan este speranţa poate a acestuia de a ocupa un post în cabinetul din umbră pe care P.D. anunţă că îl pregateşte. Credem însă că într-o Românie europeană utilizarea unui limbaj al anilor '90 ca să cităm doar câteva din expresiile ce pot fi reproduse, îi vor asigura domnului senator nu un loc în vreun guvern al României fie el şi din umbră , ci în umbra politicii româneşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu